printf(" SaltwaterC ");

De când mă știu Ubuntu (și distribuțiile ce vin cu Gnome în general) au un management de rețea de-a dreptul cretin în interfața grafică, iar Ubuntu 10.04 nu face excepție. Problema mea cea mai mare este conectivitatea wireless dacă folosesc un access point ce nu are suport pentru DHCP. Configurarea este de-a dreptul imposibilă, sau are o metodă necunoscută mie, deși sub interfața aparent simplă, posibilitatea de a mă conecta cu o conexiune predefinită lipsește cu desăvârșire.

Din fericire nu sunt singurul nemulțumit de problemele inerente ale părții de network management din Gnome deci a apărut alternativa: wicd. wicd este acel network manager ce mi-a lipsit multă vreme și m-a forțat să dau cu shell-ul prin /etc/network/interfaces. Pentru rețeaua fixă pe lângă interfața intuitivă, oferă și posibilitatea de a salva profile de conectare, chestie ce m-ar ajuta foarte mult spre exemplu dacă m-aș plimba cu notebook-ul prin varii rețele fixe, fiecare cu particularități în configurare. Lucru acesta era realitate acum vreo 2 ani, momente în care era pacoste să-mi reconfigurez rețeaua fără un mic ajutor de la zeul shell script. Sub Windows foloseam (și încă mai este instalat) NetSetMan.

Pe partea de wireless oferă posibilitatea de a seta interfața de rețea în funcție de access point-urile găsite, inclusiv pentru cele ce folosesc SSID ascuns, recte cel al subsemnatului pe care wicd îl detectează. Iar această “posibilitate” se traduce printr-un buton lângă fiecare AP detectat, nu săpat prin meniuri cretine ce oricum nu oferă nici un rezultat. Singura lipsă ce i-am găsit-o a fost imposibilitatea de a putea opri interfața wireless (turn off radio). Din câte am înțeles această funcție nu face parte din obiectivul unui network manager sau acestui network manager în particular. Sunt unul dintre ghinioniștii căruia Ubuntu îi recunoaște toate combinațiile de taste, mai puțin Fn+F2 pentru a putea opri wireless-ul. Nu sunt nici unul dintre fericiții cu hardware switch pentru radio, gen noteook-ul lui frate-meo.

Încă o chestie ce mi-a plăcut extrem de mult a fost posibilitatea de a defini un profil de global DNS ce poate fi folosit de către orice conexiune. Acesta poate fi suprascris prin setările particulare ale unei conexiuni. Oricum, sunt utilizator de OpenDNS și Google Public DNS ca fallback, deci profilul global este un real ajutor. Singura limitare este posibilitatea de a defini (din GUI?) doar 3 servere DNS, iar explicația vine de la un comentariu lăsat de defunctul Gnome Network Manager ce menționa în /etc/resolv.conf faptul că anumite biblioteci de resolving nu suportă mai mult de 3 servere, deci ultima intrare s-ar putea să fie ignorată.

Pe total, s-a dovedit a fi o adiție foarte utilă notebook-ului meu, ceea ce înseamnă faptul că Windows XP va coexsita acolo doar din motive istorice.