printf(" SaltwaterC ");

Nu o să descriu o metodă generală de kernel upgrade pentru că nu cunosc una ce să meargă pe restul distribuțiilor. Canonical este un susținător activ al virtualizării, iar în cazul Amazon EC2 au pus umărul și oferă suport oficial pentru Ubuntu. Deci o să mă limitez la Ubuntu Server 10.04 LTS.

Dacă ar fi să mă iau după trendul celor de la RightScale de a merge “doar înainte în cloud”, atunci ar trebui să complic problema mai mult decât trebuie să se complice. Din nefericire nu toate aplicațiile au fost create ca să se muleze acestui model: “creez instanțe noi, pe cele vechi le arunc la gunoi”. Iar faptul că au dezactivat butonul de stop instance nu înseamnă că oricine trebuie să se muleze acestui model.

Tipul de management de mai sus presupune:

- apt-get update && apt-get dist-upgrade pentru a avea noul kernel pe disk
- snapshot la EBS (dacă există)
- creat AMI nou cu kernel ID nou
- adăugat instanță nouă in spate la load balancer
- oprit instanță veche

Tipul de management în viziunea subsemnatului:

- apt-get update && apt-get dist-upgrade pentru a avea noul kernel pe disk
- oprire instanță EBS backed
- schimbat atributul kernel (ec2-modify-instance-attribute –kernel $kernel_id $instance_id)
- pornire instanță

TADA!

Load balancerul și aplicația nu o să tușească la acest model. Pe cuvântul meu de cercetaș. Și se poate automatiza la fel de bine ca și modelul pe care-l propun alții.

Bila neagră către Amazon este faptul că nu o să câștige vreodată vreun concurs de uzabilitate. Modul în care și-au gândit anumite chestii sună mai mult a box împotriva unui API și mai puțin simpla utilizare a lui. Din fericire, cum ziceam mai sus, Canonical oferă suport oficial. Deci gasirea acelui $kernel_id magic nu este tocmai căutare în acul cu fân, dacă rogi frumos EC2 API Tools:

Update: Canonical se dovedesc a fi parte a conceptului “world-class pain-in-the-ass”. Noile imagini de kernel, se găsesc folosind:

ec2-describe-images -o 099720109477 --filter name=ubuntu-images/ubuntu-lucid-\*

Ce am zis mai jos rămâne valabil până la kernel 2.6.32.312-ec2. Mai nou, imaginile sunt în /ubuntu-images/.

# pentru mașini 64-bit
ec2-describe-images -o 099720109477 --filter name=ubuntu-kernels/ubuntu-lucid-amd64\*
# sau, pentru mașini 32-bit
ec2-describe-images -o 099720109477 --filter name=ubuntu-kernels/ubuntu-lucid-i386\*

Notabil este faptul că în /ubuntu-kernels/ se găsesc versiunile considerate stabile. Mai există și chestii ceva “bleeding edge”, dar vorbim de mediu de producție, nu de joaca de-a virtualizarea.

Update: la 2.6.32.316 (1 Iunie 2011) au revenit la schema de publicare explicată inițial. Doar 2.6.32.314 nu apare în listă, fiind nevoie să fie pescuit de prin lista de imagini oficiale.

Update (1 Martie 2011):

• Suport pentru a specifica un MySQL host. E musai să fie definit minim cu “localhost” pentru o conexiune locală. Va folosi UNIX socket. Pentru TCP socket, se folosește 127.0.0.1 ca adresă.
• Suport pentru compresie la nivel de protocol SSH. Mă gândeam la asta, dar am activat-o doar pentru MySQL – chestie destul de inutilă pentru o conexiune locală prin UNIX socket. Acum, cu suport pentru host extern, își are rostul.
• Schimbat criptarea în blowfish-cbc ce este semnificativ mai rapidă pentru SSH.

Backup-ul – un rău necesar. Existența unui server cu skip-networking complică problema. Dar nu o face imposibilă. SSH știe să returneze chestii peste STDOUT. Iar un script pus în cron face ca această pacoste să intre în categoria “set it and forget it”.

Iar dacă tot am vorbit de un script, acesta este:

#!/bin/bash
 
# EDIT
MY_USER=""
MY_PASS=""
MY_HOST="localhost"
SSH_USER=""
SSH_HOST=""
SSH_PORT=""
# END EDIT
 
CDIR=$(dirname $0)
PKEY=$CDIR/private-key.pem
DUMP=$CDIR/dump
DATE=$(date +%F+%H-%M-%S)
 
if [ ! -f $PKEY ]
then
        echo "Error: The SSH private key file is missing!"
        exit 1
fi
 
if [ ! -d $DUMP ]
then
        mkdir $DUMP
fi
 
echo "Fetching the databases ..."
database=($(ssh -C -c blowfish-cbc -i $PKEY -p $SSH_PORT $SSH_USER@$SSH_HOST mysql -C -h$MY_HOST -u$MY_USER -p$MY_PASS -e '"SHOW DATABASES;"'))
count=${#database[@]}
for ((i=1; i<count ; i++))
do
        if [ "${database[$i]}" != "mysql" -a "${database[$i]}" != "information_schema"  ]
        then
                echo "Dumping ${database[$i]} ..."
                ssh -C -c blowfish-cbc -i $PKEY -p $SSH_PORT $SSH_USER@$SSH_HOST mysqldump -v -C -h$MY_HOST -u$MY_USER -p$MY_PASS -x -B ${database[$i]} | nice -n 19 pbzip2 -c > $DUMP/${database[$i]}-$DATE.sql.bz2
        fi
done
 
</count>

Are 5 opțiuni de configurare, destul de evidente. Caută private-key.pem în directorul în care se află – unde private-key.pem este cheia ce face posibilă comunicarea peste SSH fără a folosi autentificare cu parolă. Iar din moment ce se folosește rețeaua, atât mysql cât și mysqldump folosesc protocol compression (flag-ul -C). Dependințele sunt evidente la o primă citire. Nu este cel mai eficient mod de a face backup (rețea, spațiu), dar este simplu de implementat iar câteodată aceasta contează. Ignoră bazele de date mysql și information_schema. A se ignora ultimul tag a-la HTML din blocul de cod de mai sus. GeSHi face fițe.

Am stat și am rumegat puțin problema unui cluster memcached ce s-ar putea face peste Amazon EC2. Patru instanțe t1.micro costă mai puțin decât o instanță m1.small ($0.02/h vs $0.085/h, la preț on-demand). În plus, pentru a avea o oarecare disponibilitate a unui cluster de caching, este nevoie de minim două instanțe din moment ce în mod cert în producție vor exista momente în care există mentenanță planificată. Iar la capitolul capacitate, patru instanțe t1.micro depășesc o instanță m1.small. t1.micro are 613MiB RAM dintre care se pot utiliza să zicem vreo 512MiB pentru memcached, pe când dintre cei 1.7GiB RAM disponibili pe o m1.small, sunt utilizabili vreo 1.6GiB. Patru instanțe t1.micro oferă așadar o capacitate mai mare unui cluster memcached decât o singură instanță m1.small. Iar rezervarea pe 3 ani pentru t1.micro costă $84. Deci nu e gaură în cer sau la buzunar.

Cu toate acestea, pentru început, dacă aplicația nu are cerințe mari (iar în general nu sunt pentru multe aplicații), două instanțe t1.micro pentru un cluster minimal sunt suficiente. Iar dacă este nevoie de mai multă capacitate, se poate adăuga oricând o nouă instanță, deci un “building block” poate fi prestabilit.

Acum nu vreau ca lumea să privească memcached ca pe un panaceu. Au pornit mulți de la ideea că a face caching în memcached este eficient în orice mod de utilizare. Nu este. Pentru o singură instanță, un “file based caching” este mult mai eficient. Da, se stochează pe disk, da disk-ul este mai lent decât memoria, dar acel kernel cache nu doarme degeaba. Acolo se duce memoria pe care bobocii cred că le-o mănâncă Linux-ul. Până și acele API-uri de caching din extensiile de PHP ce fac opcode caching sunt mai eficiente decât memcached, deși mai puțin eficiente decât acel PHP API cu condiția ca mașina care rulează aplicația să aibă suficientă memorie disponibilă pentru a face și kernel cache. Da, memcached pe local e mai ineficient pentru că IPC-ul presupune overhead. Au fost concluziile simple pe care le-am tras cu un benchmark simplu scris folosind Codebench. Nu mai am sursele, dar cred că o să-l reproduc curând și o să public rezultatele, pentru a încheia cu mitul memcached = panaceu.

Este totuși util pentru instanțe ce sunt puse în spatele unui ELB, Auto Scaling are grijă de instanțele EC2 ce rulează în spatele acestui ELB, și este nevoie de un cache consistent, distribuit. Un cache local pentru un cluster de mașini ce rulează o aplicație poate pune probleme de coerență și complică mult situația dacă aceasta rulează pe un cluster. Deși e mai lent ca o soluție locală, lentoarea unui RDBMS este în general mai mare, deci aici intervine modul potrivit de utilizare al memcached. S-ar putea utiliza și instanțele pe care rulează efectiv aplicația, dar în acest caz, adăugarea de capacitate devine dificilă. Auto Scaling (folosind strict uneltele Amazon EC2) devine imposibil. Deci, are sens un cluster extern mașinilor ce rulează aplicația. Și nu, nu vreau să aud de cluster file system. Introduce mai multe probleme decât rezolvă și spun asta pe cuvând de cercetaș. Iar Auto Scaling nu este musai să fie acel nume pompos de marketing ce îi face pe unii să creadă că au scăpat de “capacity planning” sau că e o soluție auto-magică la problemele de scalabilitate. Cel mai civilizat mod de utilizare este acela de a menține un număr minim de instanțe de un anume tip să fie “up and running”.

Să dau și o listă de cerințe.

1. OS cu suport îndelungat
2. 32-bit
3. Configurație minimală
4. Mod de adresare fix

Să le iau pe rând.

1. Ubuntu 10.04 LTS este potrivit obiectivului stabilit. Canonical oferă 5 ani de actualizări pentru versiunile de server LTS . În plus, Canonical oferă AMI oficiale pe care le menține, deci pe lângă base system și userland, sunt asigurate și actualizările pentru kernel.
2. Pentru că 64-bit nu aduce un plus de performanță, doar mai mult “overhead” pentru memorie. Deci nu merită efortul de a construi o imagine pentru 64-bit. De la t1.micro pe 64-bit se poate face upgrade doar la instanță m1.large, deci costurile cresc pe măsură iar aplicația trebuie să fie una destul de mare ca să necesite asemenea capacități de memorie pentru un cluster de caching. În același timp, dacă management-ul unui cluster t1.small pe 32-bit devine prea complicat (deși nu ar trebui să fie cu uneltele potrivite), se poate trece la m1.small, deși se primește mai puțin “bang for the buck”.
3. Deși imaginile Canonical sunt destul de subțiri (ideea de JeOS), au totuși prea multe servicii ce rulează în mod implicit și rulează degeaba. În plus, deși în prezent nu mai vin cu un root EBS de 15GiB (de când s-a introdus acel “free tier”), au totuși un root EBS de 8GiB. La exemplul meu inițial cu 4 instanțe, să zicem că 6GiB sunt aproximativ degeaba. 2GiB pentru o instanță memcached sunt suficienți. Într-un an, acei 24GiB de EBS storage nefolosiți practic, se traduc într-un cost suplimentar de $28.8. Nu este mult ținând cont de prețul altor servicii, dar se adună acolo iar cum Amazon au obiceiul să pună taxă pe absolut cel mai mic detaliu, optimizez în această direcție. Pentru că pot.
4. Amazon EC2 în mod implicit are un mod de adresare a mașinilor folosind adrese ce se pot schimba. Pentru a elimina reconfigurarea aplicației, Elastic IP vine în ajutor, dar nu în modul intuit de oricine. Modul implicit presupune costuri suplimentare ce se pot rezolva.

1+2. Ubuntu 10.04 LTS 32-bit

Pe alestic se găsesc multe resurse legate de Ubuntu pe EC2. Partea interesantă este acel tabel de pe prima pagină ce listează imaginile oficiale ale Canonical în funcție de zonă, arhitectură și root device. Restul e can-can. O instanță poate fi adusă sus în maxim câteva minute, deci nu o să insist cu partea ușoară a lucrurilor.

3. Configurație minimală

Din moment ce nu insist asupra lucrurilor ușoare, este evident că o să insist asupra celor mai puțin evidente la o primă vedere. Pentru început, subțierea numărului de servicii. Se ia scriptul de mai jos, se trântește într-un *.sh și se execută.

#!/bin/bash
 
if [ $(id -u) -ne 0 ]
then
	echo "Please run me as root."
	exit 1
fi
 
apt-get -y remove --purge consolekit
rm -rf /var/log/ConsoleKit
apt-get -y autoremove --purge
 
function disable_service
{
	if [ -f /etc/init/$1.conf ]
	then
		echo "Disabling $1"
		stop $1
		mv /etc/init/$1.conf /etc/init/$1.conf.noexec
	else
		echo "$1 is already disabled"
	fi
}
 
function map
{
	if [ $# -le 1 ]
	then
		return
	else
		local f=$1
		local x=$2
		shift 2
		local xs=$@
		$f $x
		map "$f" $xs
	fi
}
 
map disable_service atd cron dbus rsyslog tty2 tty3 tty4 tty5 tty6
 
cpucount=$(grep -c 'model name' /proc/cpuinfo)
if [ $cpucount -ne 1 ]
then
	echo "You have a multicore system, irqbalance is fine"
else
	disable_service irqbalance
fi

Maniacii ar putea stoarce mai mult cu mingetty vs getty, busybox vs Core Utils și Dropbear în loc de OpenSSH, dar personal nu-mi complic viața atât de mult pentru câțiva megi de RAM. Acestea fiind spuse, se poate trece la faza următoare.

Memoria swap nu există pe t1.micro, dar se poate pune într-un fișier. Personal am optat pentru 256MiB. În mod normal nu ar trebui să se atingă pentru un memcached de 512MiB, dar e mai sigur așa decât un crash de sistem pe spinarea unui OOM error.

dd if=/dev/zero of=/swap bs=1M count=256
mkswap /swap
swapon /swap

Pentru a-l pune la boot, trebuie adăugată următoarea linie în coada lui /etc/fstab:

/swap none swap sw 0 0

Se poate șterge linia aia ce ar trebui să monteze “ceva” în /mnt. t1.micro nu are “ephemeral storage” spre deosebire de instanțele mai mari. Pentru mai multe detalii legate de swap, se poate apela cu încredere la documentație, deși înafară de vm.swappiness nu prea văd ce s-ar putea mânări prin configurare.

Instalarea memcached care în zona ușoară: apt-get install memcached. Configurarea presupune editarea lui /etc/memcached.conf și anume -m 64 modificat în -m 512, comentată linia cu -l 127.0.0.1 și restart la serviciu cu /etc/init.d/memcached restart. Cei îngrijorați de faptul că se ascultă pe interfața “externă” pot să stea liniștiți atâta timp cât n-au un Security Group configurat cu picioarele iar 11211 nu e port public.

Recomand instalarea lui ntp pentru a minimiza problemele legate de timp în sistem. apt-get install ntp și se poate uita de faptul că a fost instalat.

Opțional se poate instala și monit pentru a avea un polițai ce să țină un ochi pe celelalte servicii. Personal îl folosesc cu următoarea configurare:

set daemon 60 with start delay 120
set eventqueue basedir /var/monit slots 256
set logfile /var/log/monit.log
include /etc/monit/conf.d/*

Nu mi-am bătut capul cu email reporting aka să instalez și un MTA (sendmail sau echivalent). De fapt totul e minimal. În conf.d am următoarele:

 # fișierul memcached
check process memcached with pidfile /var/run/memcached.pid
start = "/etc/init.d/memcached start"
stop = "/etc/init.d/memcached stop"
if failed host 127.0.0.1 port 11211 type TCP then restart
if 5 restarts within 5 cycles then timeout
 
# fișierul ntp
check process ntpd with pidfile /var/run/ntpd.pid
start program = "/etc/init.d/ntp start"
stop  program = "/etc/init.d/ntp stop"
if failed host 127.0.0.1 port 123 type UDP then restart
if 5 restarts within 5 cycles then timeout
 
# fișierul ssh
check process sshd with pidfile /var/run/sshd.pid
start program "/etc/init.d/ssh start"
stop program "/etc/init.d/ssh stop"
if failed port 22 protocol SSH then restart
if 5 restarts within 5 cycles then timeout

Acum ajung la partea cu disk space-ul minimal pentru root EBS. Amazon cere bani pentru spațiul rezervat, nu pentru spațiul utilizat. Un sistem complet instalat, cu swap de 256MiB și cache apt gol (apt-get clean) ocupă în jur de 894MiB. Am zis 2GiB pentru siguranță și eventualele upgrade-uri mai mari. Deși nu e “rocket science”, este totuși o procedură puțin mai dificilă față de majoritatea operațiilor. Recomand salvarea setup-ului de până acum ca AMI pentru a avea un backup în caz de erori și a nu fi nevoit să repeți toți pașii de mai sus. Personal, folosesc următoarea metodă:

aminame="image-name"
volumeid="vol-volume-id"
snapshotid=$(ec2-create-snapshot "$volumeid" | cut -f2)
kernel="aki-kernel-id" # Spre exemplu pentru 2.6.32-311 este aki-407d9529
 
while ec2-describe-snapshots "$snapshotid" | grep -q pending
do
	echo -n .
	sleep 5
done
 
ec2-register --architecture i386 --name "$aminame" --snapshot "$snapshotid" --kernel "$kernel"

Metoda de mai sus se va folosi și pentru a salva AMI-ul final. Deci nu o să o mai repet.

Partea de resize presupune o nouă instanță la care se va atașa root EBS-ul instanței folosite până în prezent din moment ce nu se poate edita un filesystem montat. Deci se oprește instanța pe care s-a lucrat până acum. EBS-ul se detașează tot din EC2 API Tools:

auxinstanceid='i-instance-id-aux'
ec2-stop-instances $instanceid
while ! ec2-detach-volume $volumeid; do sleep 5; done
ec2-attach-volume --instance $auxinstanceid --device /dev/sdf $volumeid

$auxinstance – așa am botezat noua instață auxiliară pe care se va face resize-ul. Se purcede la micșorarea filesystem-ului existent:

fsck -n /dev/sdf # device-ul montat pe $auxinstance, dacă e totul OK se merge mai departe
tune2fs -O ^has_journal /dev/sdf # se oprește jurnalul - practic partiția devine una ext2
e2fsck -f /dev/sdf
resize2fs /dev/sdf 1500M # aici nu are dimensiunea finală, dar am pus mai mic ca să nu am probleme mai încolo
fsck -n /dev/sdf
tune2fs -j /dev/sdf

După aceasta am creat noul disk de 2GiB pe care să-l atașez lui $auxinstance ca /dev/sdg. De îndată ce noul disk este montat, se poate copia de pe vechiul disk:

dd if=/dev/sdf ibs=16M of=/dev/sdg obs=16M count=128
resize2fs -p /dev/sdg
e2fsck -f /dev/sdg

Este nevoie de aceasta deoarece Amazon nu permite să se creeze un disk mai mic decât snapshot-ul de bază, deci metoda directă: snapshot – create new smaller disk – nu convine. Ambele volume se pot detașa de instanța auxiliară. Noul volum mai mic se va atașa la vechea instanță de bază. Dacă totul e OK, și ar trebui să fie dacă la acele (e2)fsck nu a dat erori, atunci o să pornească instanța pe disk-ul mai mic. Se poate verifica ușor cu df -h. După aceasta se poate creea un AMI pornind de la această instanță și folosind metoda descrisă anterior pentru salvarea unui AMI intermediar.

4. Adresare fixă prin rețeaua internă

Elastic IP-ul este prin definiție public. Adică cel puțin peste tot apare ca fiind un IP public. Din moment ce protocolul memcached nu are autentificare în mod implicit, complică problema și prin faptul că trebuie făcut un firewall pe fiecare instanță ce să țină cont de acest aspect, problemă ce poate pune bețe în roate unui auto-scaling (sau să-l complice foarte mult). În același timp, memcached folosește client side clustering, deci ordinea de adresare a serverelor și adresarea fixă este esențială.

Amazon ar putea oferi un subdomeniu fix ce ține de instanță nu de adresă. Chestia asta ar rezolva problema cel puțin parțial (depinde de context). Cu toate acestea (încă?) n-am văzut astfel de implementare. Ar reduce necesitățile de Elastic IP ce au un număr limitat de 5 per cont, după care trebuie cerută creșterea acestei limite. Cererea nu costă, dar este enervant atunci când se epuizează spațiul de adrese disponibil.

De ce am pomenit de DNS? Simplu. Adresele acelea de Amazon, spre exemplu 1.1.1.1 au atașate un subdomeniu: ec2-1-1-1-1.compute-1.amazonaws.com. Rezolvat din afara rețelei Amazon, acesta va returna 1.1.1.1. Magia se întâmplă în interiorul rețelei Amazon, unde rezolvarea lui ec2-1-1-1-1.compute-1.amazonaws.com se face către adresa internă a serverului, spre exemplu 10.0.0.1. Elastic IP se supune acestei reguli. Folosirea unui Security Group reduce pacostea de a configura dinamic un firewall deoarece mașinile parte a unui grup pot comunica nerestricționat între ele folosind rețeaua internă, cu condiția ca acel grup să conțină o referință către sine. Iar traficul intern, spre deosebire de cel extern, nu este contorizat și facturat. Deci, clientul memcached, dacă se conectează la două mașini, spre exemplu 1.1.1.1 și 1.1.1.2 va folosi adresele ec2-1-1-1-1.compute-1.amazonaws.com și ec2-1-1-1-2.compute-1.amazonaws.com ce vor rezolva adresa internă. Dacă o mașină este oprită, IP-ul intern alocat se va schimba. Deasemenea acest lucru se va întâmpla și dacă se înlocuiește instanța din spatele acelui Elastic IP. Ori, folosind strategia anterioară, aplicația client nu va trebui modificată cu nimic. Totul se face transparent, în spatele scenei.

Câteva referințe:

http://www.howtoforge.com/linux_resizing_ext3_partitions
http://alestic.com/2010/02/ec2-resize-running-ebs-root
http://serverfault.com/questions/183552/shrinking-amazon-ebs-volume-size

M-am lovit în mod repetitiv de problema rulării VirtualBox ca serviciu, dar până acum niciodată nu am fost mulțumit de soluție. Majoritatea scripturilor de init pe care le găseam aiurea în tramvai pe Internet făceau parte din categoria acelor scripturi ce necesită un serviciu per mașină virtuală. Iar cum subsemnatul e comod din fire și n-are chef să facă clasicul:

cp vboxservice-template vboxservice-machine-name
nano vboxservice-machine-name
# write all that machine dependent junk, save
update-rc.d vboxservice-machine-name defaults

a inventat o soluție. Posibil nu cea mai bună, dar simplu de utilizat, implementat, extins. Stau și mă gândesc cum naiba geniile de pe “Teh Internets” n-au fost în stare să găsească o soluție mai rumegabilă până acum. Iar prin rumegabilă mă refer să abstractizeze un proces repetitiv iar ca parametru să fie un ID de mașină. Deci am luat o copie de /etc/init.d/skeleton și am purces la modificat. Ce-a ieșit, e downloadabil aici.

Acest articol folosește și pe post de manual, deși nu e mare scofală.

Pentru instalare se ia scriptul de mai sus, se trântește în /etc/init.d/ și se activează cu:

chmod +x /etc/init.d/vbox-machines
update-rc.d vbox-machines defaults

Metoda de mai sus este valabilă pentru Debian & friends. Cu toate că bâzâie ceva mizerii despre LSB, n-am încercat pe alte nații de distribuții, deci nu garantez că funcționează, chiar dacă nu mai este nici o referință la start-stop-daemon, tipic pentru Debian și gașca.

În mod implicit utilizatorul sub care rulează mașinile e root. Se poate modifica prin metoda standard de a edita parametrii din scripturile de Debian init:

nano /etc/default/vbox-machines

și se adaugă

CONTROL_USER=virtualbox

unde virtualbox este utilizatorul sub care se intenționează să se lanseze mașina virtuală. Evident, nu trebuie să fie acesta. Aceasta s-a implementat pentru a minimiza editările la nivel de script de init și pentru a avea bucuria sufletească a faptului de a fi câtuși de cât “standards compliant”.

Cam atât pe partea de instalare de serviciu. Dacă nu există directorul /etc/vbox.d/, o să aibă el grijă să zbiere. Pentru a-l face funcțional, se pun în directorul anterior fișiere cu nume identic cu cel al ID-urilor de mașină virtuală. Practic acel ID e un UUID ce se găsește în XML-ul de configurare al mașinii, fișier ce se găsește pe undeva pe aici:

/home/virtualbox/.VirtualBox/Machines/Machine Name/Machine Name.xml

în funcție de utilizatorul folosit și mașina creată (exemplul de aici: Machine Name).

Tehnic vorbind, în abstract s-ar putea folosi și numele mașinii în loc de UUID, dar dacă are spații în nume, gen “Retard OS RTM VM”, atunci este problematic, cu toate că sintaxa VBoxManage acceptă și numele mașinii în loc de UUID, iar serviciul subsemnatului pescuiește numele de pe disk și nu face mofturi la formă. Face mofturi la faptul că un spațiu primește escaping pe undeva pe acolo și la execuția lui VBoxManage for fi mizerii prin comandă. Mi-e mult prea lene să-l fac panaceu. Oricum acel UUID se găsește pe linia numărul 3 din fișier, iar un simplu:

touch /etc/vbox.d/uuid-of-the-machine

activează pornirea / oprirea automată. În plus, phpVirtualBox este un proiect genial, recomandat chiar de către Oracle pe pagina lui VirtualBox iar subsemnatul intenționează să creeze / șteargă acele fișiere ce se integrează cu serviciul meu direct din interfața acestuia. Mai bine fac scurtă la click decât scurtă la taste. Îmi mai trebuie doar chef să fac un patch pentru phpVirtualBox.

PS: ar mai fi de adăugat un mic detaliu elementar și anume faptul că mașina nu e oprită la stop, ci se folosește “savestate”, mai mult din motive ce țin de VirtualBox și mai puțin de opțiune personală. Pentru un shutdown, se recomandă metoda standard a sistemului de operare ce este găzduit.

Ca actualizare de ultimă oră: este nevoie ca un serviciu de VirtualBox să ruleze în prealabil. Datorită faptului că aveam un init script pentru VirtualBox web service, scriptul meu funcționa. În pachetul standard de la Oracle, vine un serviciu vboxdrv. Pentru funcționare corectă, serviciul meu trebuie să ruleze după acesta, deci fie scriptului din init.d i se dă un nume ce în ordinea lexicografică este după vboxdrv sau se mânărește prin update-rc.d sau scripturi de startup în funcție de runlevel / prioritate la pornire.

O chestie ce lipsește de multicel în mysqldump este opțiunea de a putea da un “rename” la o bază de date în fișierul de dump. Din moment ce nu pot aștepta la infinit pentru ca acest lucru să apară în versiunea standard, rămân două alternative:

1. aplicații de dump ce știu deja să facă aceasta
2. un pic de lucru cu sed prin fișierul de dump

Din moment ce nu am găsit decât o chestie în Python ce nu știu exact ce face, am ales a doua variantă, ceva mai rumegabilă. Să zicem că am scriptul dbdump în directorul curent, cu privilegiu de execuție:

#!/bin/sh
mysqldump -u $1 -B $2 --skip-comments -xvnp > $3.sql
sed -i "s/USE \`$2\`;/USE \`$3\`;/g" $3.sql
pbzip2 -fv $3.sql

Invocarea este simplă: ./dbdump mysql_username database_to_dump new_name

Mai departe face totul de unul singur. Dă dump, modifică numele bazei de date și face o compresie cu pbzip2 (Parallel bzip2). Se poate modifica să funcționeze cu bzip2 standard, dar pe servere multi-core și / sau multi-procesor merită efortul de a instala pbzip2.

Opțional, pentru puturoși precum subsemnatul, se mai poate trânti o linie în script ce să mute arhiva pe noul server:

scp -i transfer.pem $3.sql.bz2 transfer@example.com:$3.sql.bz2

Am pus sintaxa pentru oameni plictisiți de parole de SSH, recte subsemnatul, folosind o cheie privată. Nu e musai, dar e mai comod, în special dacă sunt mai multe baze de date de transferat.